25 octombrie 2016

Buchetul magic

Ne mutasem, recent, în București ... pentru noul meu job. Am determinat-o sa renunțe la al ei, pentru mine. Apoi, au trecut lunile reci de iarnă și relația a părut să meargă un pic mai bine. După 10 ani, în care nu am stat despărțiți mai mult de o zi, a venit și vestea care nu i-a picat bine: eram trimis de companie în Milano, la sediul central al firmei, pentru o perioadă de cel puțin 6 luni. 

Nu a zis nimic, iar ziua plecării a venit destul de repede. 

După ce am ajuns la Milano, am început să vorbim din ce în ce mai rar la telefon, pentru că simțeam că este furioasă pe mine: lipsa unui loc de muncă o făcea și mai tristă, prieteni nu avea în București, cu excepția mea, iar eu plecasem. 

Voiam să o fac fericită și nu știam cum. Șefa mea m-a văzut abătut și mi-a spus pe un ton sarcastic, care dovedea că mă auzise vorbind la telefon și mai înțelegea și limba română: Voi acolo, în România, nu aveți flori? S-or fi schimbat vremurile, dar florile sunt încărcate de magie și astăzi! 

Un pic mai optimist, am căutat o florărie online în București. M-au atras câteva aranjamente florale și mi-au creat o impresie extraordinară mesajele descriptive ale fiecărui buchet de flori. Asta dovedește pasiune, creativitate, atenție la detalii. Ei zic că garantează zâmbetele, oare așa o fi?  Să vedem!


Lucrez într-un departament de creație la o agenție publicitară și mă uimește partea de copywriting a site-ului, care te incită la a face surprize:

Pentru că exact așa mă simt, aș vrea să îmi trimit sufletul la București și doar trupul să rămână la Milano ... Comand balonul cu vise, visuri și zâmbete ... oare garantează zâmbete pentru toate părțile implicate?


Dau comanda și ... începe așteptarea! 

.... La București:
Mia își dorise întotdeauna să lucreze cu copiii, așa că oferta primită din partea unei școli pentru copiii de etnie rromă a bucurat-o foarte mult. Astăzi este o zi importantă, va merge la școală să îi vadă pe copii și să se acomodeze. Cineva o tot sună insistent, îi dă ocupat, dar până la urmă răspunde. Înțelege că are un colet, dar, grăbită, întreabă dacă se poate să îi fie adus la școală. Curierul amabil acceptă.

După câteva ore, Mia era în clasă cu copiii rromi și directoarea școlii. Ea era super încântată de micuții care o scrutau curioși cu privirea, singurul motiv de tristețe era că nu mai avea cu cine împărtăși bucuria, atunci când deschidea ușa apartamentului. 

Ușa de la clasă era deschisă și toți copilașii încep să râdă în timp ce Mia și directoarea voiau să le capteze atenția. În cele din urmă, realizează că pe hol se află un domn cu un aranjament floral de-a dreptul impresionant. 

Directoarea profită de momentul de bucurie al copiilor, pe care de prea puține ori îi văzuse așa veseli, și îl roagă pe curier să intre. Acesta spune că se cam grăbește și că are un buchet de flori pentru doamna Mia Petrescu. 
Mia se îmbujorează toată, pentru că nu era ziua ei și nu știa pe nimeni în București. Curierul îi zice: Dl care v-a trimis buchetul ne-a rugat să vă facem o poză cu Balonul Visător. Vă deranjează? 

Copiii se adună repede în jurul Miei și răspund în locul ei că vor să facă poză și ei. Curierul îi face o poză Miei, cu Balonul Visător în brațe și copilașii rromi adunați în jurul ei. 

....
Acasă, Mia citește visătoare și cu zâmbetul în ochi și pe buze mesajul din balonul visător: Mi-e dor de noi! Ziua ei a fost minunată, de la copilașii care au îndrăgit-o imediat până la imaginea lui comandând flori pentru ea, de la 1793 km depărtare.

....
La Milano, Robert își verifică e-mailurile și îl deschide, bucuros, pe cel care îi confirmă primirea buchetului de flori de către doamna Mia Petrescu și îi trimit și poza solicitată. 

Dă click pe poză, cu emoție, și rămâne surprins să o vadă pe Mia înconjurată de atâția copii. Știa că vrea să lucreze în învățământ, dar nu îi spusese nimic. Și, desigur, Balonul Visător împarte magie în jur, așa cum îi zisese șefa lui. 
Un sms îl dezmeticește din reverie. Este Mia: Îți place poza? :) Weekendul ăsta ajung la Milano! Și mie mi-e dor de noi ...

....
În casa sărăcăcioasă, o fetiță de etnie rromă o bate la cap pe mama ei, foarte entuziasmată că are o nouă profesoară și că vrea și ea să devină profesoară când va fi mare ... și vrea și ea ca un băiat să îi aducă un balon cu flori ... Mama ei zâmbește și o sărută de noapte bună. 

...
Curierul le povestește fetelor din echipă toată întâmplarea și realizează, cu toții, că gesturile mici contează: cineva, undeva, se bucură și continuă să facă ziua mai bună și altora. În fond, Balonul Visător nu este doar un buchet de flori, este un simbol care dovedește că magia există și trebuie doar să o lăsăm să intre în viața noastră!



Articol scris pentru SuperBlog 2016

22 octombrie 2016

Reebok îndrăgostit de Converse

În sfârșit, am obținut bursa post doctorală la Milano. Desigur, acum începe stresul: bagaje, liste, documentare, să nu uit ceva. Îmi place să controlez totul, dacă aș încerca mai mult, cred că aș putea schimba și starea vremii. :)

Primul lucru la care mă gândesc este să îmi iau încălțăminte sport. Ca de obicei, mă decid greu, așa că îmi pierd ziua oscilând între adidași damă, teniși, sneakers sau o pereche Converse


Îmi aleg perechea Converse în culoarea mea preferată și apoi încep să visez la minunatul oraș italian și la povestea tenișilor colindând pe străduțe străine, în căutarea aventurii. 
 .............
A trecut timpul și suntem deja în Italia. Capitala modei ne așteaptă. Doar că fătuca asta e prea visătoare și se plimbă alene, admirând absolut orice, oprindu-se din cinci în cinci minute să facă poze.  Încerc să respir și să mă calmez, până nu fac un atac de panică și o să încep să o deranjez și eu. Am poftă să alerg sau să merg mai vioi. Prima zi se încheie rapid, deoarece fata e obosită. Ajungem la hotel, unde mă abandonează rapid pentru niște papuci albi călduroși, care îmi râd în față, fără nicio rușine. 

Sunt bosumflată, dar oboseala zilei mă cuprinde și pe mine și adorm destul de repede. A doua zi, o nouă zi! Mă trezesc cu speranța că voi alerga într-un parc milanez ... Fata pare odihnită, așa că aștept cu nerăbdare să văd ce aventuri ne rezervă ziua. 

Ajungem în Parcul Sempione, care îmi amintește nespus de mult de Parcul Romanescu din Craiova, unde am fost prima oară cu această fătucă. Nu am stare, vreau să zburd pe aleile parcului, foarte mulți oameni de diferite vârste aleargă și respiră aer curat. Ce senzație! Ce vis!

Dar visurile mele se spulberă rapid, când Mia (da, Mia este fătuca stresantă) se așează pe iarbă și începe să citească Urzeala tronurilor. Nu, nu a luat și ea un ziar pe care să îl răsfoiască, a luat ditamai cartea, care este parte a unei ditamai saga. Mă gândesc că nervii mei se vor transforma în cuvinte și mă va auzi, dar nu, își pune și căștile în urechi. Singura mea dorință ar fi să mă fac mică, mică de tot și să o doară picioarele, dar nu reușesc, a luat mărimea perfectă. 

În timp ce ea stă neclintită și nu bagă pe nimeni în seamă, văd o pereche de pantofi sport masculini, care se așează lângă mine. Cine știe, și el o avea un stăpân care citește. Îmi arunc un ochi plictisit la tânăr și văd că el încearcă să o citească pe ea, cel puțin așa pare, pentru că se uită fix la ea, dar ea, cu nasul în carte și căștile în urechi, nu vede și nu aude nimic. 
Ciudați oameni! Încerc să fac conversație cu noul venit și îi spun nonșalantă: Eu sunt domnișoara Converse! la care mi se răspunde pe un ton plin de el: Eu sunt dl. Reebok, dar aș prefera liniștea. 



Asta-i bună, câtă aroganță! îmi spun în sinea mea și îl las în pace. Orele trec, fata citește, bărbatul citește cerul, nesuferitul Reebok doarme, iar eu fierb de supărare, dar nu se vede, pentru că sunt roșie, așa că toată lumea mă ignoră. Adorm, dar mă trezește un schimb de replici acide: se pare că Mia și Robert (tipul care s-a plictisit de citit orice în afară de o carte) se ceartă pe ceva. Mă trezesc de-a binelea și îmi dau seama că bărbatul a făcut o glumă tendențioasă, sugerând că ar trebui să alerge în parc și să citească la hotel. Săracul! Nu o cunoștea pe Mia .... atât i-a trebuit! Fătuca mea a început să îi strige că o hărțuiește ... Reebok râdea cu zâmbetul lui arogant, dar seducător ... 

Robert se ridică supărat și pleacă, luându-l și pe Reebok. Mă întristez, pentru că îmi pare rău că au plecat și mă simt ca bărbatul care nu dorise decât să înceapă o conversație prietenească ... Rezultatul a fost că toată lumea era indispusă, mai puțin Reebok, pentru că încă îi pot auzi râsul strident. 

Mia se ridică supărată și începe iar să viseze ... Nu știu la ce visează, nu spune nimic, nu mai face poze, doar oftează din când în când ... Oftez și eu, visez și eu ... mi-e dor de Reebok, de-abia l-am cunoscut, e arogant și nesuferit, dar nu mă pot opri. 

A doua zi, la universitate, Mia se îmbracă tot sport, ceea ce mă face să mă simt prost, pentru că aș fi preferat să rămân la hotel, să dorm, fără să îmi pese de glumele papucilor albi. 
E tot cu capul în nori, nu se uită pe unde merge și mă rog la zeul tenișilor să nu lovească pe cineva. Închid ochii de teamă și aud o lovitură puternică, inclusiv niște cuvinte colorate și ... vocea lui Reebok: Tu și fătuca ta ar trebui să vă uitați pe unde mergeți!

Realizez că Mia s-a ciocnit de Robert, căruia i-au căzut toate cărțile din brațe și care este mai sobru decât ieri, cu excepția lui Reebok. Mia încearcă să dea vina pe el, ridică tonul, dar debitul ei verbal este încheiat de profesorul în vârstă, care se apropie de noi. După un schimb de replici între ei, înțeleg că profesorul Luca este coordonatorul Miei, dar pentru că el nu știe engleza, l-a rugat pe unul dintre asistenții lui să intermedieze stagiul post-doctoral. Se pare că despre Robert este vorba ... văd obrajii Miei devenind roșii ca mine, glasul ei bâiguie niște scuze ... profesorul pleacă, motivând o ședință urgentă ... iar Robert și Mia stau unul în fața celuilalt ... eu și Reebok așteptăm stânjeniți de tăcere ...

Reebok oprește, brusc, tăcerea dintre noi: Știi, aș vrea să îmi cer scuze pentru atitudinea mea, sunt un pic mai temperamental, dar cred că m-am îndrăgostit la prima vedere :) 
Zâmbetul lui nu mă păcălește, îmi dau seama că vrea să mă cucerească, dar mă las purtată de aceste sentimente noi. 

***
În timp ce Reebok o privește, cu adevărat amorezat, pe Converse, Robert încearcă să o liniștească pe Mia, care nu se mai oprește din cerut scuze. 
În fiecare weekend, se întâlneau toți patru în Parcul Sempione, pentru a alerga și a citi ... 

A venit și ziua plecării, stagiul Miei se terminase, Reebok o ceruse pe Converse în căsătorie, dar știau amândoi că numai Mia și Robert puteau să le decidă soarta. La aeroport, urmau să se despartă definitiv. 

Ceea ce nu știau, însă, pentru că fuseseră prea absorbiți de propriile lor sentimente, era că Mia și Robert se îndrăgostiseră, chiar dacă niciunul nu deschisese acest subiect. 
Reebok și Converse se înseninează, când îl aud pe Robert spunându-i Miei: Pot să vin de Crăciun la Craiova? Vreau să mă conving că Parcul Romanescu seamănă cu Sempione :)

Mia îl sărută apăsat pe buze și fuge, spunându-i că pierde avionul dacă mai întârzie. Converse nu mai vrea să fugă, ar vrea să stea pe loc, ca în prima zi la Milano ... îi e dor de Reebok, care se aude în depărtare, șoptind ceva din două cuvinte ... 

Articol scris pentru SuperBlog 2016


16 octombrie 2016

I am getting connected to you

Ne-am reîntâlnit recent la un curs la master, un curs opțional de scriere creativă: el pasionat de scrierea unui roman, eu gândindu-mă, mai degrabă, la copywriting și cum aș putea să fac niște bani din asta.  Am început să comunicăm tot mai des, doar a fost cel mai bun prieten al meu. Deși mulți ne vedeau împreună și nu înțelegeau de ce nu formăm un cuplu, eu l-am văzut ca pe un frate, care are grijă de mine. 

Într-o seară, îmi povestește cum stă el pe WiFi toată ziua fără să aibă WiFi, la care neuronii mei încep să se bată între ei, fiecare încercând să găsească primul explicația pentru care un tânăr decent încă mai fură net de la vecini, ca un puști de liceu. 
În realitate, Alexandru nu conștientiza că "fură", atunci când testa toate aplicațiile din Magazin Play, pentru lecțiile lui de chitară. Asta până când vecinul s-a prins de ce nu îi mai merge deloc internetul în casă și și-a pus în cele din urmă parolă la WiFi, așa cum este și normal. 

Degeaba am încercat să-i spun că folosea în mod ilegal internetul altora, el susținea că toate semnalele care-i trec prin casă pot fi confiscate liber. Mai urma să-i explic de ce posturile radio sunt „gratuite”, dar nu asta era important. Trebuia să înțeleagă că își poate face propriul internet wireless cu ușurință, ieftin și chiar mai bun decât al vecinului. El însă a înțeles că eu sunt foarte pricepută la rețelistică și că îl pot ajuta fără probleme. Singura problemă era că nu mă pricepeam deloc, dar nu voiam să recunosc, fiind foarte încăpățânată de felul meu. Oricum el e mai aerian decât mine, înconjurat de cărți, manuscrise, CD-uri și o chitară veche.

Avea un singur cablu care intra pe deasupra ușii de la intrare și apoi direct în calculator ...  Credeam că toată lumea are modem măcar. Ca să trag de timp, i-am spus că trebuie să caut cel mai bun router cu cel mai bun raport preț/calitate, dar de fapt voiam să trag mai mult de timp, ca să învăț ce trebuie să fac.
Provocarea e să găsesc produse la un preț rezonabil, pentru că Alex nu are prea mulți bani, dar, de dragul meu, sigur nu se va zgârci :) Am avut noroc să dau de magazinul www.conectica.ro, care, cu ocazia împlinirii a 10 ani de existență, sărbătorește organizând Săptămânile Rețelisticii între 15 și 30 octombrie. 

Mai tare decât Black Friday! (de ce toate firmele mari fac 10 ani anul ăsta? peste tot acest număr minunat). În timp ce neuronii mei voiau să fugă în zona de confort, eu doream să ies cât mai mult. Adică nu prea am habar de rețelistică și conectică, dar vreau să dovedesc că pot. 



M-am documentat puțin ca să văd ce router wireless aș putea cumpăra, de preferat să fie și bun, și la reducere, și un brand mai cunoscut. Sunt sigură că nu e imposibil. Mă pun pe căutat și găsesc un  router TP Link, ce pare să întrunească toate beneficiile: este dual band (având frecvență de 2.4 GHz și 5 GHz), ceea ce asigură un semnal mai puternic, este la reducere și chiar de nu ar fi, prețul este mai mult decât rezonabil și, în plus, are standardul AC, superior standardului N, fiind de 3 ori mai rapid. 

Acum mai trebuie să găsesc un cablu rețea, care e doar un cablu, deci cât poate fi de dificil? Când dau căutare, îmi apar vreo 4 tipuri: cabluri FTP, UTP, SFTP, QSFP+ (ăsta ultimul o avea legătură cu factorul de protecție SPF? ... cred că le-am încurcat, ăsta e cu SFP). Indeciși oamenii ăștia, care fac cabluri. Asta cu FTP și SFTP îmi aduce aminte de ultimul episod din serialul Halt and Catch Fire (2014-), când, la o convenție IT, vin unii să prezinte o imprimantă SPRINTER (s vine de la sprint sau e s + printer? :) ).
Ei, cam așa o luară neuronii mei pe cărări ... de ce-o fi dat zeul cablurilor atâtea tipuri? Răbdare! 

Mă documentez eu despre ele și încep să devin pasionată, ba chiar aș lua câte unul din fiecare tip să pot să le disec ca la orele de biologie (la orele din filmele americane, la școala mea, noi nu disecam broaște) și iar am luat-o pe arătură. Alex tot trimite mesaje, iar eu îi spun să aibă puțină răbdare, dacă vrea ceva "profi" (mă dădeam deja mare expertă), doar nu era să recunosc că mi-am prins urechile la niște amărâte de cabluri. 

Așa aflu eu că UTP nu are ecranare, FTP are o ecranare cu folie, ce protejează de interferențele externe, SFTP ecranare cu folie și tresă (tresă nu mai știu ce înseamnă, dar dacă are și e în plus, cred că e de bine). Rămân aici și mă decid pentru un cablu SFTP la vreo 3 metri, categoria 6, LZOH (low smoke zero halogen), care emite fum limitat și fără halogeni (cred că și asta e de bine... adică cine ar vrea fum în cantități uriașe? chimia s-a dus toată din capul meu). 
  
Acum, îmi amintesc că mi-a zis să mă uit și de niște cabluri HDMI, că i-a zis cineva să facă un upgrade. Ce-i drept că nu i-ar strica să vadă și el filme la o calitate mai bună .. sună ca și cum m-aș auto-invita la o seară în doi ... în fine! Caut un cablu, dau comandă (nu înainte să îmi confirme că are banii) și peste câteva zile sunt la el, să îi configurez routerul și să montez cablurile la locul lor. Nu de alta, dar să nu vadă stele verzi de la cablul verde :) 

Îi pun parolă la WiFi (acum nu i se mai pare nici lui logic să-i fure vecinii net, după ce a investit atâta în produse de calitate) și mă apuc să îi explic cu patimă ce am învățat eu despre UTP, FTP și alte litere, la care el, cu o voce magnetică, începe să îmi cânte la chitară:

I think I am getting connected to you/ Baby, I cannot go through/ We are already twenty-two/ Baby, I cannot stop loving you ...



Articol scris pentru SuperBlog 2016

Revedere

Nu am mai vorbit de 10 ani, nu mai aveam nici telefonul lui, ne-am despărțit impetuos și asta a fost tot: eu, o adolescentă în schimbare și el un bărbat prea nerăbdător. În timp ce mă apropiam, cu tristețe, de un nou prag, o nouă schimbare și derulam paginile social mediei, am găsit o sugestie de prieten și nu știam ce să fac.... Inima îmi bătea prea tare ... a trecut Crăciunul și, pe măsură ce timpul trecea și eu îmbătrâneam cu fiecare secundă, mi-am zis să fiu nebună, prea mult echilibru de fațadă. 

Am dat invitație de prietenie și am așteptat să văd dacă acceptă sau nu, deși el a fost cel care a pus un punct uriaș relației. Și nu că ar fi fost vreo relație, era o iubire platonică, nici nu știam că e iubire până când nu ne-am despărțit. 

Eram la sora mea și mă jucam cu nepoțelul meu, când primesc notificare pe Facebook că a acceptat invitația. Aproape că regret impulsivitatea ce mă apucă uneori, dar îmi spun că poate voi trece neobservată și sper că o fi dat și el accept din politețe. 

Încerc să aflu mai multe detalii de pe pagina lui, dar mă simt straniu și o las baltă, pentru că oricum pagina lui pare mai mult de formă, niciun fel de poze recente, majoritatea din profil și cam neclare, nimic despre job, familie sau adresa, prietenii ascunși. Perfect, de ce și-o mai fi făcut pagină? 
Speranța mea a murit rapid, pentru că primesc un mesaj scurt, sec și autoritar: Ți-am făcut rezervare la Hotel Domenii Plaza, e un hotel în București. Să fii acolo pe 5 ianuarie. 

Primul impuls e să-l ignor complet, gândindu-mă că, în mod cert, mesajul era adresat altcuiva și  mi l-a trimis, din greșeală, mie. Dar acel 5 ianuarie nu îmi dă pace, este ziua mea de naștere. Ar fi bizar. Orgoliul mă împiedică să pun întrebări, așa că hotărăsc să îmi văd liniștită de sărbători, alături de familie.
......... 
De Anul Nou, mi-am zis că trebuie să fiu mai inconștientă sau să spun DA provocărilor. Posibil să fie de vină și filmul Yes Man (2008), pe care soră-mea s-a găsit să mi-l ofere cadou de Crăciun. 
..... Așa că astăzi, de ziua mea (5 ianuarie 2017), sunt în București, ca turist aș zice, pentru că nu am avut niciodată timpul și răbdarea să simt orașul, mereu am fost în tranzit prin București. În taxiul care mă duce la hotel, mă întreb dacă, într-adevăr, o fi rezervare făcută pe numele meu sau e vreo încurcătură la mijloc. 
..... 

Intru în hotelul de 4 stele și aproape că mă simt mică și invizibilă, dar sunt cazată imediat, lumea începe să se poarte cu mine de parcă aș fi vreun VIP, posibil și pentru că au văzut data nașterii pe buletin. 

Am un pachet Residence romance, varianta Răsfăț romantic, așa că nu mai contează că nu înțeleg ce caut în București. Știu că poate unora le pare o prostie, dar mereu mi-am dorit să stau în hoteluri (și în cinematografe). Pentru mine, hotelurile au o poveste, o personalitate aparte și niciunul nu seamănă cu altul, poate pentru că hotelul nu este doar un loc de cazare, fiind legat de amintirile sau povestea pe care o trăiești în acel moment de tranzit. De câte ori am călătorit, hotelurile au fost pe locul doi, dar acum, de ziua mea, vreau să mă răsfăț și să profit de serviciile oferite. 

Mă tolănesc în patul mare și îmi amintesc de filmul The Intern (2015), pentru că, acum, mă simt ca și cum aș fi Anne Hathaway. :)


Cei de la recepție mă anunță că am o rezervare la SPA. Nu am fost niciodată la SPA în București, așa că mă las răsfățată și merg să mă relaxez în jacuzzi. Șampania și căpșunile mă fac euforică și visătoare și nu îmi vine să cred că aceste detalii mici, aparent banale, mă fac să mă simt atât de bine. În sfârșit, îmi petrec ziua de naștere altfel decât de obicei. Căpșorul meu s-a liniștit, nu mai zumzăie de întrebări, e liniște, sunt doar aici și acum, savurând momentul.

Și mă întreb de ce lăsăm timpul să treacă, mereu, fără a ne răsfăța mai mult ... Să oprim timpul în loc, să respirăm și să visăm, în timp ce ascultăm bătăile inimii ... 

Mă retrag în cameră și văd că aproape s-a înserat. Nu știu dacă are de gând să vină weekend-ul acesta, dar acum aș vrea să respir Bucureștiul, să mă minunez ca un copil, în timp ce privesc luminițele de Crăciun, mergând, agale, spre Arcul de Triumf. A început să ningă ușor, timid, dar fulgii speriați se topesc pe buzele-mi fierbinți. Profit de neatenția trecătorilor și încep să mă învârt în pași de dans, acompaniind fulgii. Închid ochii și cineva mă prinde de braț, înainte să mă dezechilibrez. 

Văd că te-ai îndrăgostit rău de tot de București! îmi spune EL. Are același chip ca acum 10 ani, cu părul ușor încărunțit, însă mai sigur pe el. 

Pentru că mă intimidez rău de tot și încep să bâigui ceva de șampanie și SPA, se apropie de mine și mă îmbrățișează, șoptindu-mi La mulți ani!   
Articol scris pentru SuperBlog 2016

12 octombrie 2016

Ștampila care te face să râzi

Salut! Sunt Mini, cea mai mică ștampilă de buzunar de la Colop și cei care mă adoptă, pot să folosească opțiunea de personalizare, pentru a crea compatibilitate între mine și noii mei părinți. 

Așa mi-au spus frații mei, că suntem adoptați. Mulți vor ștampile mai mari, sobre și serioase, așa că îmi aștept cuminte noii părinți, care mă vor iubi așa cum sunt.

..... e dimineață deja. Vine un domn să mă ambaleze.... să fie el părintele adoptiv? nu cred. Probabil mă va duce acolo. Mă las ambalată (da, sunt fetiță) și în cele din urmă ajung undeva. Totul se mișcă în jurul meu și voci pe care nu le înțeleg se agită. Mă simt ușurată când ajungem în altă parte, unde e cald și bine și nu se mai mișcă totul atât de repede. Afară este frig. Foarte mulți cred că ștampilele nu au suflet sau nu gândesc. Știți cu toții că sunt momente când ștampilele nu mai funcționează cum trebuie. Cu siguranță e modul lor de a le atrage atenția celor care le-au adoptat, că le lipsește ceva.
Noua mea mamă este o tânără frumoasă și cu o voce caldă. Totuși, pare cam tristă. Posibil ca noi, ștampilele, și ei, oamenii, să avem emoții diferite și să nu înțeleg eu pe deplin. O privesc cum scrie ceva ... pare o scrisoare lungă, presărată cu lacrimi sărate ... apoi mă așează de-a curmezișul colii albe ... Mă simt răsfățată: o ștampilă așa mică pe o foaie așa mare!

Apoi pleacă și rămân singură .... se face întuneric, încerc să descifrez scrisul (am învățat limba oamenilor cu speranța că mă va adopta cineva, într-o bună zi) și realizez că este un mesaj prin care se desparte de ... tatăl meu adoptiv? stai!!! adică nu o voi mai vedea niciodată pe fata brunetă cu ochii verzi? 

Se aude cheia în ușă și îl văd ... mă așteptam să văd un om rău și morocănos, dar nu, e un tânăr trist ... și EL e trist și aproape că m-aș întrista și eu dar nu pot, nu merge așa. Îl văd că citește scrisoarea și plânge... se uită la mine și nu știe ce să facă... așa că mă aruncă în sertar, împreună cu foaia mototolită. Foaia plânge, încerc să o calmez și îmi zâmbește, trist, dar măcar e un zâmbet. Aud, însă, suspinele unui bărbat pierdut ...

A trecut foarte mult timp și sertarul a rămas închis ... E din ce în ce mai frig și întuneric, cred că e deja iarnă. 
...... E aproape seară și se deschide sertarul. Mă pune în buzunarul de la haină și pleacă grăbit. Are brațele încărcate cu pungi care foșnesc și mă simt puțin inconfortabil. Ajungem undeva la căldură și nu îmi pot opri zâmbetul de pe chipul meu de ștampilă. 
Se aud copii, copii care râd, aplaudă, cântă ... o fetiță blondă se apropie de noi și își întinde mânuța spre mine. M-a văzut, nu mai am scăpare. Începe să se joace, nu reușește din prima să deschidă capacul magic și se încăpățânează ...Tatăl meu se amuză pe seama ei și, pentru prima oară, în aceste luni, îl aud râzând. Îmi deschide capacul și o lasă pe fetiță să se joace cu mine. Copila începe să mă apese cu delicatețe și, deodată, pe brațul ei apare un text: Zâmbește

O aud cum îl întreabă pe tatăl meu ce scrie acolo și ochii lui se schimbă, mă tem să nu plângă în fața fetei ... dar se abține și îi spune că scrie să zâmbească :) Fata începe să fugă prin salon și să aplice ștampile cu Zâmbește pe brațele copiilor. Toți încep să râdă în hohote și mă plimbă de la unul la altul, apoi intră în cameră câțiva oameni mai mari și încep să râdă și ei. 
Am o revelație: Sunt cea mai mică ștampilă, dar am cea mai mare putere, fac oamenii să zâmbească, să râdă în hohote chiar! Mă simt cea mai fericită ștampilă din universul ștampilelor! 

Un singur om în încăpere nu râde, doar zâmbește, dar zâmbește trist. Îmi dau seama, pentru prima oară, că oamenii sunt ființe complexe și un zâmbet poate însemna mii de lucruri. 
Eu mă întreb ce se va întâmpla acum cu mine ... nu mă înțelegeți greșit! mi-ar plăcea să rămân aici, cu acești copii, dar nu vreau să îl las singur, pare să aibă nevoie de cineva care să îl facă să zâmbească. Îmbrățișează, pe rând, copiii și se apropie de fetița blondă, care îl roagă să îi lase ei ștampila. El acceptă cu condiția să îi aplice și lui o ștampilă pe mână... ea face întocmai și începe să râdă din nou. Atunci, o ia în brațe, zâmbește și pleacă. 

Undeva, în cealaltă parte a orașului, puterea ștampilei pare să cuprindă încă doi oameni. A început să ningă ... ea iese din tura de noapte, obosită și tristă.... nu e ușor să fii medic pediatru, mai ales de Crăciun, când toți copiii ar trebui să fie în plapumă, așteptându-l pe Moș Crăciun. 
El se apropie ... și ea se apropie ... și ochii sunt triști și buzele închise ... el îi ia mâinile într-ale lui ... și ea vede mesajul ștampilei și zâmbește, iar el îi șoptește tandru la ureche: Vom adopta o fetiță blondă. Și ochii sunt veseli și buzele zâmbesc!

... undeva, la orfelinat, o fetiță blondă adoarme, strângând puternic în mânuțe ștampila fermecată. Iar Mini zâmbește și ea, gândind în limba ștampilelor: Zâmbește, zâmbește, acum ai o soră!

***Articol scris pentru SuperBlog 2016

11 octombrie 2016

10 ani de Auchan Romania

Nu stiu daca stiti, dar Auchan Romania a implinit 10 ani și, peste 2 saptamani, Auchan Craiova face si el 5 anisori. Auchan ascunde in spate oameni frumosi, pasionati, preocupati de comunitatea in care se afla.
M-am bucurat mult sa fiu alaturi de echipa Auchan la aniversarea celor 10 ani. Multumesc dlui director Auchan Craiova - dl Cristi Anghel pentru invitatie si echipei minunate din jurul dlui, care au facut ca evenimentul sa fie unul familiar si familial. 
Directorul Cristi Anghel
La ora 12, s-a taiat tortul (productie proprie) și clienții prezenți în magazin la acea oră au putut savura momentul alaturi de marea Familie Auchan Craiova. Tortul a fost taiat de primul angajat Auchan Craiova - dl Claudiu Filimon (Controlorul de Gestiune). Am zarit-o, in multime, si pe dna Patricia Blaga, pe care am cunoscut-o la inaugurarea Drogheriei Auchan și mi-a facut placere sa o vad zambind, emanand pasiune pentru munca pe care o realizeaza in cadrul Auchan. 

Dar toti angajatii pareau veseli si bine dispusi, calzi si primitori. Dl director ne-a facut un tur al magazinului si a raspuns intrebarilor noastre despre magazin si surprizele pe care le are in plan. 
Am aflat, cu drag, ca exista multe proiecte faine, unul dintre ele de care sunt foarte placut impresionata este Mobilizatronul. Daca aveti un bon fiscal Auchan, puteti intra pe site si alege cauza in care doriti ca Auchan sa investeasca: mediu, educatie sau copii si varstnici nevoiasi. Votul are loc intre 5 si 25 octombrie și poate fi realizat si in magazin. La casa, veti primi o data cu bonul si niste taloane pe care le puteti pune in urna dorita. 
Eu am votat si online, si offline și, recunosc, ca, lucrand cu tinerii, imi doresc ca banii sa mearga catre Educatie sau catre copiii nevoiasi. Sa vedem, insa, ce vrea Craiova! Asa ca votati si voi! 

Am votat pentru educatie ca profu :)


Dl director Cristi Anghel mi-a confirmat ceea ce stiu si eu din teoria CSR (corporate social responsibility) ca cei trei piloni ai Auchan sunt: angajatii, clientii si partenerii. Curioasa ca un capricorn si incapatanata pe masura, am insistat sa aflu cum isi motiveaza angajatii si am aflat cateva modalitati interesante de motivare si am ramas placut surprinsa sa stiu ca angajatii sunt cei care amenajeaza insulele si gondolele din magazin. Am apreciat mai mult ceea ce vad si simt si am inteles ca 
Detaliile fac diferenta! cu plus, desigur! :)
 
In sala de conferinte, ne-am lungit la vorba și am incercat sa aflam cat mai multe lucruri interesante de la dl director Cristi Anghel, dl Claudiu Filimon si doamna Mihaela Solomonescu. Le multumesc tuturor pentru invitatie, pentru cadoul primit (desi parca trebuia sa fie invers) si pentru ca au avut rabdare sa ne asculte ideile si intrebarile traznite.
Mi-a placut partea cu jocurile video și faptul ca i-am provocat pe cei doi domni (sobri si la costum) sa isi aminteasca de Wolfenstein 3D, FreeCell și Prince of Persia și Age of Empires. :) 

Bloggerii si echipa Auchan



La multi ani, draga Auchan! Va doresc multi clienti fericiti, angajati motivati si cu zambetul pe buze și o comunitate fericita si prospera! Suna bine proiectul cu noile metode de invatare in educatie si as fi curioasa sa vad cum s-ar derula un astfel de proiect! 

#DiferentacuPlus #10aniAuchan


 Pozele au fost realizate de Laurentiu Badea de la Alien Tower, blogger pe zona de gaming :)

9 octombrie 2016

Let's help the heroes!

Sunt furioasă ... pe mine, dar și pe cei care încearcă să transforme o idee bună într-un rea sau, mai rău, una de care se râde. Am o companie mică, dar cred că, fiecare dintre noi putem face un bine comunității în care trăim. Am decis să aloc un buget important unei campanii de responsabilitate socială, axată pe investirea într-un centru care să ofere suport persoanelor bolnave de cancer. În primul rând, suport psihologic, organizarea unor sesiuni de terapie de grup, în care să aibă posibilitatea să comunice cu cei care trec prin aceleași momente ca ei. 
Am demarat pași importanți în acest sens și am redactat un raport anual de CSR (corporate social responsibility) în limba română și, cu ajutorul câtorva angajați din firmă, am reușit să îl traduc și în limba engleză, în speranța că voi găsi un partener care să mă ajute să punem bazele unui centru mai mare. Numai că traducerea nu a fost una profesionistă, iar termenii medicali nu au fost traduși foarte bine. În media, s-a iscat o adevărată isterie, în care eu și compania mea eram fraierii, iar ideea mea nici nu mai conta. 

 Traduceri medicale

Nu m-am dat bătută, deoarece cred în visul meu. Am apelat la Agenția de traduceri Swiss Solutions pentru realizarea unei traduceri medicale profesioniste. 

Înainte să merg la ei, am dat o raită pe site-ul lor și m-am convins că sunt profesioniști. Cu ajutorul lor, am reușit! Acum am un raport CSR tradus în mod profesionist și deja am primul partener din Italia. Reprezentantul unei companii distribuitoare de aparatură medicală a citit raportul meu și a rămas impresionat. M-a invitat în Milano (acolo este sediul central) pentru a pune la punct anumite detalii ale colaborării noastre. 
...............

Milano, octombrie 2016

Aștept să intru în biroul domnului director, în timp ce inima mea bate atât de tare, încât aproape că o acopăr pe secretara care îmi spune să intru. În fața mea, nu se află omul solid și impunător pe care mă așteptam să îl văd, ci un bărbat simplu, cu niște ochi foarte triști, atât de triști încât nu știu ce să spun.

Știți de ce am acceptat atât de repede să vă fiu partener? mă întreabă pe un ton cald. 

Dau din cap că nu, fiind încă gâtuită de emoție și îmi spune că, recent, sora lui a murit de cancer și, mai rea decât boala, era depresia, singurătatea în boală, sentimentul că toți cei sănătoși îi erau dușmani, pentru că ei aveau să trăiască și ea nu. 
Simt că mă sufoc, pentru că, undeva în subconștient, amintirile ascunse se revoltă și ies la suprafață și îmi apar în față bunica, pe care o știu doar din poze, vărul meu și încep să plâng ... nu mai sunt un erou.... sunt un om cu gene proaste.
....................
Astăzi este inaugurarea centrului de sprijin pentru cei afectați de cancer (bolnavi, dar și familie) și foarte mulți voluntari au venit să împartă îmbrățișări și zâmbete. 
Swiss Solutions a contribuit la acest vis și îmi dau seama că eroul este acel bolnav, care luptă, zâmbește și îmbrățișează. 

Dacă poți, fii un erou pentru cei care au nevoie! 

Articolul este dedicat bunicii mele și vărului meu, care astăzi nu mai sunt aici. Îmi doresc să existe mai multe astfel de centre, care să ajute persoanele, care au nevoie de suport pe durata acestei lupte. 
 
*** Articol scris pentru SuperBlog 2016

8 octombrie 2016

Patinoarul



Întotdeauna am avut probleme cu acneea, am luat tratament medicamentos în tinerețe, unul agresiv, la recomandarea medicilor. Erau niște antibiotice, care mi-au distrus stomacul sensibil și acneea a rămas tot acolo. Termenul de specialitate suna ciudat, între timp au trecut vreo 20 de ani. Am propriul meu laborator, unii ar spune că sunt un doctor în frumusețe. Împreună cu specialiștii Gerovital, am pus bazele unui laborator profesionist pentru tratarea problemelor cu care se confruntă mulți oameni și am creat gama Gerovital H3 Derma+. Îmi place să spun că tratăm lipsa de încredere și oferim curaj, optimism, energie, viață.


Dacă ați avut vreodată o problemă cu tenul, părul sau pielea, știți câte probleme pot să apară. Nu mai zâmbești, nu mai ridici privirea, nu mai socializezi, te izolezi, te temi că oamenii vor râde sau se vor uita ciudat la tine. Știu, pentru că am simțit-o și eu și nu pentru că oamenii ar fi răi, neapărat, ci pentru că eu nu mai aveam încredere în mine. Simțeam că sunt urâtă, lipsită de farmec și îndepărtam pe oricine ar fi îndrăznit să spună altfel....

Am emoții, mâine avem o conferință cu publicul pentru testarea a două dintre noile noastre produse: crema antiacneică și gelul spumant purifiant, care merg folosite împreună, pentru sporirea eficienței. Conferință vizează în special publicul tânăr și ne așteptăm ca aceștia să vină într-un număr cât mai mare pentru a testa aceste produse.

Am 39 de ani, mă simt împlinită, nu mai am probleme cu tenul și chiar dacă ar mai fi câteva mici imperfecțiuni, am învățat să mă iubesc. Îmi amintesc și acum ziua aceea de 5 ianuarie, în urmă cu 17 ani, când voiam să învăț să patinez. Tot cădeam și cineva mă tot ajuta. Eram prea timidă și temătoare să zâmbesc, la rândul meu, sau să încep o conversație. Aveam complexul ăsta legat de ten. Nu vă imaginați că arătam ca un monstru, eram chiar drăguță și mă făceam plăcută, dar ajunsesem să mă urăsc. 


Cred cu tărie, acum, că tinerii trebuie ajutați în mai multe feluri, când se confruntă cu probleme de imagine. Uneori, lucrurile se îndreaptă și cu un cocktail făcut din optimism, zâmbete și încredere în sine, condimentat cu multă iubire și tandrețe ... și multe îmbrățișări. Am citit un studiu foarte drăguț, conform căruia oamenii ar avea nevoie de minim 4 îmbrățișări pe zi pentru a supraviețui și 12 pentru a se dezvolta armonios.

Și poate e ceva real aici .... în familia mea, îmbrățișările nu erau o practică. Am avut o copilărie fericită, dar nu ne îmbrățișam. Acum, ca adult, îi îmbrățișez pe toți cei care simt că au nevoie.

Și tipul ăla nu îmi dădea pace, nu știu ce mi-a venit să mă gândesc acum la el .... poate acest prag... 

La un moment dat, după ce căzusem de atâtea ori, încât devenise penibil pentru mine, am înlemnit la marginea patinoarului și am rămas acolo ... Speram să plece mai departe și să agațe altă fată. Dar el s-a oprit lângă mine și a început să mă privească insistent. Dacă nu aș fi fost deja roșie în obraji de la frig, cu siguranță și-ar fi dat seama că m-am îmbujorat toată. Nu îmi plăceau atingerile, îmbrățișările, locurile în care oamenii stau prea aproape unul de altul. Îmi aduc aminte că m-a întrebat râzând, dacă poate să mă ia în brațe. L-am întrebat de ce și el a spus:

Pentru că am nevoie de asta! Promit că sunt cuminte! 


OK, i-am răspuns. Nu știu de ce am făcut-o, poate pentru că zâmbetul lui era foarte trist. Îl simțeam deprimat. Ulterior, am aflat că era în divorț și avea o fetiță. Am avut o relație de câteva luni, dar eram prea nesigură, geloasă. În seara când a pierdut custodia fetiței, i-am spus că vreau să ne despărțim. Și asta a fost tot! De atunci, am pus punct și am început să mă ocup de cariera mea. Nu regret, am avut parte de multe chipuri de adolescenți (și adulți) fericiți, mai încrezători și de multe îmbrățișări. Acum le ador! 

..........


Ziua cea mare! M-am trezit destul de dimineață, vreau să mă asigur că totul va funcționa perfect la conferință. Iubesc oamenii și, din dragoste pentru ei, sunt astăzi, aici. Mai este o oră până la deschiderea conferinței, dar văd apropiindu-se de mine o tânără la vreo 18 ani: brunetă, cu un păr atât de frumos, care contrasta plăcut cu tenul ei alb, ochii verzi și buzele roșii. M-a întrebat dacă poate să stea de vorbă cu mine înainte de conferință, pentru că trebuie să plece să dea un examen. Am dat afirmativ din cap și am rugat-o să îmi spună ce probleme crede că are, pentru a-i oferi un sfat și niște produse. Am aflat că are mai multe probleme și am sfătuit-o să încerce crema antiacneică, dar să consulte un medic. Suspectam SOP, dar nu sunt medic specialist, așa că i-am oferit sfatul meu amical.

Pot să vă iau în brațe? m-a întrebat timidă.


Da, sigur 


Văd un bărbat care se apropie de noi și încerc să schimb subiectul, ca fata să nu se simtă jenată. 


Hei, tată, ți-am zis să aștepți în mașină!


Mă simt din nou ca la patinoar, ca în seara aceea de 5 ianuarie ...


Nu voiam să întârzii la examen, nu știm cum e traficul .....


Mă salută ca și cum nu m-ar cunoaște ... pleacă, îi urez succes fetei, care s-a întors să îmi facă semn cu mâna. Pe parcursul conferinței, sunt în două locuri, aici și în trecut. Totul decurge bine, oamenii mă felicită, vin să testeze produse, să ne ofere mulțumiri pentru că au găsit produsul potrivit..... reușesc cu greu să mă adun și să nu par aeriană. Se face seară și rămân pe întuneric, singură, în sala cu scaune fantomatice și oameni invizibili.

Aud pași în spatele meu, mă întorc și văd în umbră o siluetă, care mă întreabă zâmbind:


Ai mai învățat să patinezi?


Nu știu dacă să mă bucur sau să mă simt jignită că m-a ignorat în fața fiicei sale, așa că îi răspund îmbufnată că nu. 


Perfect, îmi zice el. Tocmai au deschis patinoarul!



xxx

Articol scris pentru Super Blog 2016